Scurtă istorie a scrisului. Partea a II-a

     I. Introducere

     În prima parte a articolului Scurtă istorie a scrisului (disponibilă la adresa https://app.site123.com/manager/wizard.php?wu=63a5e1f67b311-63a5e1f67b312-63a5e1f67b313#), am discutat despre originea scrisului și primele sisteme de scriere din Antichitate, precum și influența lor asupra civilizației și culturii umane.

      În partea a doua va fi vorba despre istoria materialelor pe care s-a scris, cum ar fi tăblițele de lut, papirusul, pergamentul sau hârtia. Acest subiect va fi abordat în ordine cronologică.

     II. Generalități despre materialele pe care s-a scris

     Istoria și dezvoltarea scrisului se află în strânsă legătură cu materialele pe care s-a scris și cu instrumentele folosite pentru scriere. De-a lungul timpului, foarte multe materiale s-au folosit ca suprafețe de scriere. Înainte de apariția hârtiei, au fost folosite în acest scop, printre altele: lutul, frunzele și scoarța copacilor, lemnul, metalul, papirusul, precum și pieile de animale.

     III. Primele suprafețe de scriere. Tăblițele de lut

     Începând de prin anii 3.500 î. Chr., tăblițele de lut (sau plăcile de lut) au fost folosite de civilizațiile asiro-babiloniene din Mesopotamia (Irak-ul actual), pentru a scrie texte cuneiforme.

     Tăblițele de lut erau făcute din argilă moale, pe care se imprimau semne cuneiforme, fiind apoi lăsate să se usuce la Soare sau arse în cuptoare. Tăblițele de lut au reprezentat primul moment important din istoria suprafețelor de scris.

     Tăblițele de lut au fost folosite pe scară largă. La Biblioteca Muzeului Britanic din Londra (British Museum Library) există o colecție de aproximativ 20.000 de tăblițe, provenite din bibliotecile antice de la Uruk și Ninive. O altă bibliotecă antică mesopotamiană a fost cea de la Assur, care avea colecții bogate.

     IV. Papirusul

     Al doilea moment important din istoria suprafețelor de scris a fost inventarea „hârtiei” de papirus, în Egiptul antic. Inventarea „hârtiei” de papirus în Egipt s-a petrecut aproape în același timp cu apariția tăblițelor de lut din Mesopotamia.

     Papirusul este o plantă cu înălțimea de 3-4 metri, care se cultivă în Delta Nilului din Egipt, de unde a fost aclimatizată și în alte zone, cum ar fi Sicilia.

     „Hârtia” de papirus se obținea prin laminarea în foi subțiri a tulpinei plantei, , care era apoi preparată conform unor tehnici speciale. În general, dimensiunile unei foi de papirus erau de 20-25 cm lățime și 30 cm lungime.

     Cărțile scrise pe papirus aveau forma unor suluri scrise în coloane verticale sau orizontale, în linii paralele, astfel încât să acopere în întregime lungimea foii. „Hârtia” de papirus se scria pe o singură față. Multe cărți pe papirus existau în marea bibliotecă antică din Alexandria, în Egipt.

     V. Hârtia de pergament

     Un alt moment important din istoria suprafețelor de scris a fost începutul folosirii hârtiei de pergament. 

     Hârtia de pergament a apărut în secolul III î. Chr. (anii 300 î. Chr.), în Pergam, un oraș prosper din Asia Mică (Turcia actuală). Hârtia de pergament era făcută prin prelucrarea pieilor de animale (mai ales oi, viței și capre). 

     Pergamentul era mai durabil și mai flexibil decât papirusul, putând fi scris pe ambele fețe. În ciuda acestor avantaje, pergamentul nu a înlocuit papirusul ca suprafață de scriere, ci ambele au coexistat timp îndelungat.

     VI. Descoperirea și răspândirea hârtiei

     Cel mai important moment din istoria suprafețelor de scris  a fost descoperirea hârtiei, de către chinezul Tai Lun, în anul 105 d. Chr.

     Deși hârtia avea multe avantaje, față de toate suprafețele de scris cunoscute anterior, descoperirea lui Tai Lun s-a răspândit greu în restul lumii, ajungând în Coreea (703 d. Chr.), în Japonia (765), în Damasc - Siria (1110), în Spania (1150) și în Franța (1338). Țările Române au avut un decalaj, documentele istorice menționând o moară pentru producerea hârtiei la Orlat, lângă Sibiu, în anii 1534-1539, o moară în Moldova în 1583 și una în Țara Românească în 1643.

     VII. Concluzie

     Într-o perioadă de aproximativ 4000 de ani, suprafețele de scris au cunoscut un progres important. Pornind de la tăblițele de lut, greoaie și dificil de folosit, s-a ajuns la „hârtia” de papirus, care era prea ușoară și nu se putea scrie decât pe o singură parte, apoi hârtia de pergament, din piele de animale, și, în final, hârtia modernă. Pe măsură ce suprafețele de scris s-au îmbunătățit, scrierea a devenit o activitate din ce în ce mai ușoară, ceea ce a stimulat munca intelectuală a oamenilor.

     Bibliografie:

     1. Săluc Horvat, Introducere în biblioteconomie, Editura Grafoart, București, 1996, pp. 13-14.