Istoria tiparului
Despre istoria tiparului
Până la descoperirea tiparului, toate cărțile erau scrise și copiate de mână, motiv pentru care erau foarte scumpe. Descoperirea tiparului a dus la ieftinirea cărților și la producerea acestora pe scară largă.
Johannes Gutenberg a descoperit tiparul în 1445, creând prima tipografie modernă în orașul Mainz.
Astfel. Gutenberg a inaugurat istoria modernă a cărții, făcând cunoașterea mai accesibilă pentru un număr mare de oameni. Cărțile tipărite de Gutenberg și de ucenicii săi, în intervalul 1445-1500, se numesc incunabule.
Prima carte tipărită de Gutenberg a fost un fragment din „Cartea sibilelor”(1445). O altă carte tipărită de Gutenberg a fost „Biblia cu 42 de rânduri” (1456). „Biblia cu 42 de rânduri” a fost foarte bine realizată din punct de vedere tehnic și artistic. Aceasta avea 2 volume, primul de 324 de pagini, al doilea de 317 de pagini. Se presupune că a fost tipărită în 200 de exemplare. Pentru tipărire s-au folosit 51.000 coli de hârtie și mai mult de 5 mii de piei de vițel.
Incunabulele - primele cărți tipărite
În 1445, Johannes Gutenberg a inventat tiparul modern. Invenția lui a fost revoluționară, ajutând la simplificarea producției cărților și la ieftinirea acestora. Cunoașterea a devenit accesibilă pentru un număr mai mare de oameni.
Cărțile tipărite de Gutenberg și ucenicii lui, între 1445-1500, se numesc incunabule. Două incunabule foarte importante sunt „Cartea sibilelor” (1445), prima carte tipărită din istorie, sau „Biblia cu 42 de rânduri”.
Incunabulele au câteva caracteristici specifice:
1. lipsa foii de titlu
2. textul începe, ca și la manuscrise, cu formula incipit, și se încheie cu explicit, amândouă fiind urmate de o scurtă explicare a textului
3. literele sunt inegale ca grosime și inegal conturate, rândul lor fiind ușor ondulat
4. o notă de la sfârșitul fiecărui incunabul prezintă cuprinsul cărții, numele tipografului, locul și data apariției.Deoarece prezintă un mare interes istoric și o valoare monetară ridicată, incunabulele sunt considerate bunuri ale patrimoniului cultural internațional, fiind protejate prin lege. În acest sens, există o comisie internațională, care redactează repertoriul general al incunabulelor.
În România, colecții importante de incunabule (cu mai mult de 2000 de exemplare în total) există la Biblioteca Academiei Române, Biblioteca „Batthyaneum” din Alba Iulia, Biblioteca Muzeului „Brukenthal” din Sibiu,Biblioteca Națională a României, Bibliotecile Centrale Universitare din București, Cluj-Napoca și Iași, precum și la bibliotecile județene din Alba Iulia, Bacău, Brașov, Cluj Napoca, Constanța, Galați, Harghita, Iași, Mureș, Satu-Mare, Timiș și Tulcea.
Despre cărțile vechi tipărite pe teritoriul actual al României, în anii 1500-1600
Primii tipografi de pe actualul teritoriu al României au fost doi călugări sârbi. Primul a fost Macarie, urmat, peste câteva decenii, de Dimitrie Liubovici. Macarie, care învățase tipografia la Veneția, a realizat în 1508 „Liturghierul slavon”, prima carte tipărită pe teritoriul României. Călugărul sârb Dimitrie Liubovici a continuat activitatea lui Macarie, tipărind în 1545 la Târgoviște un „Molitvelnic”.
Prima carte tipărită în limba română pe actualul teritoriu al României a fost „Catehismul românesc”, denumit și „Catehismul luteran”, realizat în 1544 la Sibiu de către Filip Moldoveanul, diaconul și translatorul român al Sibiului. Deși nu se cunoaște nici un exemplar, existența cărții este certă, fiind atestată documentar.
Activitatea tipografică începută de Filip Moldoveanul la Sibiu a fost continuată de diaconul Coresi, mai întâi la Târgoviște, apoi la Brașov. Activitatea lui Coresi a influențat puternic cultura românească a secolului al XVI-lea (anii 1500). Diaconul Coresi a publicat foarte multe cărți, printre care pot fi amintite: „Întrebare creștinească”, denumită și „Catehismul” (1560), „Tetraevanghel” (1561). „Pravila” (1560-1562), „Apostol” (1566), „Molitvelnicul” (1570), „Liturghier” (1570) sau „Evanghelia cu învățătură” (1581).
Fiind născut în satul Cucuteni, de lângă Târgoviște, diaconul Coresi a folosit în cărțile sale dialectul vorbit în Muntenia și în sud-estul Transilvaniei. Tipăriturile coresiene sunt adevărate monumente ale limbii românești vechi, având un rol important în formarea limbii române literare.
În perioada următoare (anii 1600) a avut loc o luptă pentru impunerea în scris a limbii române ca limbă de cultură. S-au afirmat mulți cărturiari remarcabili, cum ar fi mitropoliții Varlaam și Dosoftei, sau cronicarii moldoveni și munteni, care au creat opere de valoare pentru cultura română.
Activitatea tipografică s-a răspândit în toate provinciile locuite de români, înregistrând un progres semnificativ. În Moldova, mitropolitul Varlaam a tipărit în 1643 „Cartea românească de învățătură”, denumită și „Cazania”. În Țara Românească s-a tipărit în 1688 „Biblia de la București”, cunoscută și drept „Biblia lui Șerban Vodă Cantacuzino”. Aceasta era prima ediție completă a Bibliei în limba română, ducând la afirmarea limbii naționale în biserică.
Și în Transilvania tiparul în limba română a evoluat în această perioadă. S-au înființat mai multe tipografii la Sibiu, Alba Iulia, Brașov și Blaj. În 1648, Simion Ștefan a tipărit la Alba Iulia „Noul Testament”, cunoscut prin „predoslovia” (introducerea) în care autorul formulează ideea unității limbii române și a circulației cuvintelor.
În anii 1500-1600, cartea în general, iar cea românească în special, era foarte greu accesibilă oamenilor de rând, fiind un privilegiu al marilor feudali și al mănăstirilor. Atât cartea manuscrisă, cu o scriere de mână frumoasă și cu multe ilustrații, cât și cartea tipărită, era un mijloc de tezaurizare și de etalare a averii celor bogați.
Anumite însemnări ne permit să cunoaștem cât valorau unele cărți pentru oamenii de la 1600. Un exemplar din „Cazania” lui Varlaam s-a vândut în epocă pentru 34 mierțe de grâu. Aceeași carte a fost vândută pentru 3-4 galbeni, echivalentul a 6-8 taleri sau 12-16 florini, adică valoarea a 35 de capre.
Sursa datelor: Săluc Horvat, Introducere în biblioteconomie, Editura Grafoart, București, 1996, pp. 15-18.
Istoria bibliotecilor în antichitate și la începutul Evului Mediu
Bibliotecile au o istorie antică. Istoria bibliotecilor a început din cele mai vechi timpuri, o dată cu istoria scrisului și a cărților. De exemplu, pentru bibliotecile antice din Mesopotamia (actualul Irak), majoritatea cărților (dacă nu cumva toate cărțile) erau scrise pe tăblițe de lut.
Primele biblioteci au apărut în Mesopotamia antică, în orașe-state precum Assur, Nippur, Uruk și Ninive. Cea mai celebră bibliotecă a fost cea din Ninive, în care s-a păstrat o mare parte din literatura babiloniană, cuprinzând, printre altele, opere literare, texte religioase sau liste cronologice. Toate textele purtau un ex-libris, inscripție prin care se dovedea că aparțineau regelui asirian Assurbanipal.
Printre textele literare de la biblioteca din Ninive s-a păstrat și Epopeea lui Ghilgameș, una dintre capodoperele cele mai vechi și mai valoroase ale istoriei universale.
De altfel, dintre toate bibliotecile din acea epocă, cea de la Ninive este singura din care s-au păstrat până în prezent un număr mare de cărți. Aproape 20.000 de cărți din colecțiile bibliotecii din Ninive se păstrează la Muzeul Britanic (British Museum) din Londra.
Dacă bibliotecile din Mesopotamia sunt cele mai vechi, Egiptul a avut cea mai mare bibliotecă antică. La aproximativ un mileniu după bibliotecile din Mesopotamia, Ptolemeu Filadelful a înființat cea mai mare bibliotecă antică, în Alexandria Egiptului. Conform unor cercetători, colecțiile bibliotecii din Alexandria s-ar fi ridicat la mai mult de 700.000 de volume, incluzând tăblițe de lut, papirusuri și pergamente. Această cifră pare exagerată, fiind preluată de unii cercetători moderni de la cărturarul roman Aulus Gellius (c. 125-180 d. Hr.). Gânditorul roman Seneca dădea cifra de 400.000 de suluri de cărți. Dar și cifra dată de Seneca pare prea mare. Cel mai probabil, biblioteca din Alexandria avea câteva zeci de mii de suluri, ceea ce oricum reprezintă cea mai mare colecție de cărți din antichitate.
Cum s-a sfârșit biblioteca din Alexandria? Adevărul este că istoricii moderni nu (prea) știu. Sunt multe teorii și puține certitudini. Nu se știe sigur când (sau cum și de cine) a fost distrusă biblioteca din Alexandria.
Biblioteca din Alexandria a fost distrusă parțial de un incendiu, din anul 47 î. Hr., când Cezar a cucerit orașul. Se știe cu siguranță că incendiul din 47 î. Hr. a afectat biblioteca, dar aceasta a fost refăcută și a continuat să funcționeze. Alte teorii spun că biblioteca ar fi fost distrusă fie într-un incendiu din 273, când Alexandria a fost asediată de împăratul Aurelian, fie în asediul lui Dioclețian din 297, fie de către creștini, printr-un decret al Patriarhului Teophilus din 391, sau în 415, fie de arabi, în timpul sau după cucerirea arabă a Alexandriei din anul 632 d. Hr. Nu este exclusă nici posibilitatea unei perioade lungi de decădere a bibliotecii din Alexandria, cu distrugeri și reconstrucții repetate. Detaliile exacte probabil că nu vor fi cunoscute niciodată.
La Pergam, important centru cultural și economic al Greciei antice, situat în Asia Mică (Turcia de astăzi), a existat o bibliotecă antică, cuprinzând aproximativ 200.000 de volume. În acest oraș a fost inventată hârtia de pergam, denumită mai târziu pergament.
Prima bibliotecă publică a fost înființată la Roma, la începutul erei creștine, dar înainte de creștinarea Imperiului Roman. Aceasta a fost cea mai mare bibliotecă romană. Fondatorul acestei biblioteci, denumită Biblioteca Ulpia, a fost împăratul Traian, al cărui nume complet era Nerva Traianus Marcus Ulpius.
După căderea Imperiului Roman de Apus, în anul 476 d. Hr., în Occident bibliotecile au cunoscut un regres. În Occident, singurele biblioteci semnificative din această epocă au fost cele ale mănăstirilor. În aceeași perioadă, soarta bibliotecilor din Orient a fost foarte rea. Biblioteca din Alexandria, aflată de mult într-un proces de decădere, a fost distrusă în secolul al VII-lea, dacă nu cumva mai devreme. Oricum, în anul 632 d. Hr., orașul Alexandria a fost ocupat de arabi, ieșind pentru totdeauna de sub controlul Imperiului Bizantin. Pentru câteva secole, capitala bizantină, Constantinopol, a rămas cel mai important centru cultural din Europa. În Constantinopol, mai mult ca sigur au existat biblioteci private, iar mănăstirile ortodoxe din Bizanț aveau biblioteci proprii. Dar nu avem informații care să sugereze existența unor biblioteci publice la Constantinopol, astfel încât existența lor, în secolele VII-VIII, pare puțin probabilă.
De altfel, mai multe informații despre evoluția istorică a funcției de bibliotecar în Imperiul Bizantin, între anii 330-1453, se găsesc într-un studiu al lui Silviu-Constantin Nedelcu, menționat la sfârșitul postării.
Atât în Occident, cât și în Imperiul Bizantin, bibliotecile mănăstirești au păstrat multe cărți antice grecești sau latine. Dar cele mai multe lucrări antice s-au păstrat în biblioteci arabe, înființate de califii arabi, fie după cucerirea unor vechi centre de cultură antice, cum ar fi Alexandria, Antiohia sau Ierusalimul, fie prin înființarea unor centre culturale noi, cum ar fi Baghdad-ul (Irak), Cordoba sau Granada (Spania). Ultimele două au fost recucerite de spanioli în 1236 și 1492 d. Hr., prilej în care multe manuscrise latine și grecești au fost redescoperite de europeni.
După căderea Imperiului Roman de Apus în 476 d. Hr., bibliotecile mănăstirești occidentale și bizantine au păstrat, cu prioritate, textele religioase necesare cultului creștin. Unele manuscrise antice au fost refolosite, atât pentru a economisi suportul de scris, care devenise rar și scump, cât și din cauza ignoranței unor călugări, care au șters unele pergamente sau papirusuri cu conținut laic ori păgân, rescriindu-le cu texte religioase. S-au pierdut astfel multe opere importante ale antichității.
Totuși, au existat și personalități ale Bisericii care au prețuit și au încercat să salveze manuscrisele antice. În acest sens, unele biblioteci mănăstirești, cum ar fi, printre altele, cele de la Muntele Athos sau de la Sinai, au avut un rol important.
În Europa Occidentală, spre deosebire de Imperiul Bizantin, unde continuitatea cu antichitatea greco-romană nu a fost niciodată întreruptă, bibliotecile publice și școlare au reînceput să se dezvolte abia la începutul Renașterii, ca urmare a înființării universităților în marile centre culturale ale Europei, cum ar fi Bologna (1088), Oxford (1134), Paris (1160), Praga (1348), Cracovia (1364).
Pe teritoriul actual al României, primele Universități moderne au fost cea din Iași (înființată în 1860, ca descendentă a Academiei vasiliene fondată în 1634), cea din București (1864, descendentă a Academiei de la mănăstirea Sfântul Sava, fondată în 1694 sau 1705), și cea din Cluj (ca universitate maghiară din 1872 și românească din 1920, descendentă a unui colegiu iezuit înființat în 1578).
În secolele XVIII-XIX s-au înființat câteva mari biblioteci naționale, cum ar fi cea de la British Museum (1753), Biblioteca Congresului din Washington (1802, devastată în Războiul din 1812 și refăcută cu sprijinul președintelui Thomas Jefferson, care și-a donat biblioteca personală) sau cea de la Muzeul Rumianțev din Sankt Petersburg (1826).
Pe teritoriul actual al României, se observă un decalaj în privința înființării de biblioteci. Astfel, au existat, începând din secolele XVI-XVII (anii 1500-1600) mici biblioteci mănăstirești, care au devenit centre culturale, mici biblioteci școlare la Iași și la București, biblioteci din Transilvania (cum ar fi biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia - 1798, sau biblioteca lui Samuel Brukenthal, deschisă în 1817) sau biblioteci private ale unor familii boierești, cum ar fi biblioteca Mavrocordaților sau a Cantacuzinilor.
Despre istoria bibliotecilor românești vom discuta mai detaliat într-o postare viitoare, care o să apară în ziua de miercuri, 3.05.2023, la ora 19.00.
În imagine: Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj.
Sursele informațiilor: 1. Săluc Horvat, Introducere în biblioteconomie, Editura Grafoart, București, 1996, pp. 18-26;
2. Cristophe Rico, The distruction of the library of Alexandria: a reassessment, https://www.academia.edu/35442697/THE_DESTRUCTION_OF_THE_LIBRARY_OF_ALEXANDRIA_A_REASSESSMENT_published_paper_
3. Silviu-Constantin Nedelcu, „O scurtă istorie a funcției bibliotecarului în Imperiul Bizantin (330-1453), publicat în cinci părți în revista „Biblioteca”. Studiul poate fi accesat la adresele:
Sursa imaginii: https://www.facebook.com/bcuclujpage/photos
Istoria bibliotecilor din România
Cele mai vechi biblioteci de pe teritoriul actual al României datează din secolele XVI-XVII (anii 1600-1700), fiind înființate pe lângă mănăstiri și curțile domnești. Au existat mici biblioteci, printre altele, la mănăstirile Vodița, Tismana și Cozia (în Țara Românească), Neamț și Bistrița în Moldova, sau Peri, din Maramureș. Acestea au devenit importante centre culturale ale epocii, unde se tipăreau cărți religioase.
În secolul al XVII-lea (anii 1600) s-au înființat școli în Principate. În Moldova s-a înființat Academia Vasiliană de la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași (1634-1707), sucedată de Academia domnească din Iași (1707-1821), apoi de Gimnaziul Vasilian (1828-1835), de Academia Mihăileană (1835-1860), de Universitatea din Iași și de Liceul Național din Iași începând din 1860. În Țara Românească a fost fondată Academia de la Sfântul Sava, în 1694 sau 1707, școală de limba greacă până în 1821, apoi școală de limba română până în 1864, când a fost succedată de Universitatea din București și de Liceul Național Sfântul Sava.Aceste școli au avut mici biblioteci, conținând cărți pentru școlari.
Înființarea Universităților din Iași (1860), București (1864) și Cluj (în 1872 ca universitate maghiară și 1920 ca universitate românească) a dus la crearea unor biblioteci universitare, în 1860 la Iași, 1872 la Cluj și 1891 la București. Înființarea și extinderea bibliotecilor în România a dus la dezvoltarea biblioteconomiei românești.
Mulți intelectuali români remarcabili au fost preocupați de dezvoltarea bibliotecilor și de elaborarea unor lucrări fundamentale de bibliografie și biblioteconomie. Printre intelectualii care au contribuit la dezvoltarea bibliotecilor se numără: Al. Odobescu, B. P. Hașdeu, V. A. Urechia, N. Iorga, Sextil Pușcariu, Vasile Pârvan. Câțiva bibliotecari români importanți, dintre care mulți au contribuit și la bibliografie sau biblioteconomie, au fost: Ion Bianu, Nerva Hodoș, Al. Sadi-Ionescu, Dan Simionescu, Ioachim Crăciun, N. Georgescu-Tistu sau Ioan Lupu.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, numeroase publicații românești (mai ales ziare și reviste) au publicat în paginile lor studii și articole de specialitate despre biblioteci, despre bibilografie, despre cărți și istoria lor, sau despre biblioteconomie. Un rol desoebit de important l-au avut revistele românești de specialitate, mai ales revista „Biblioteca”.
În secolul XX, munca înaintașilor a fost continuată de bibliotecari ca: Mircea Tomescu, Victoria Curcăneanu, Ioan Stoica, C. Dima Drăgan, Gabriel Ștrempel și mulți alții. Să sperăm că munca lor va fi continuată și în viitor, cu la fel de multă competență și hărnicie, de către tinerii care abia acum se formează ca bibliotecari și ca intelectuali.
În imagine: Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj / Kolozsvar.Sursele informațiilor: 1. Săluc Horvat, Introducere în biblioteconomie, Editura Grafoart, București, 1996, pp. 18-26.Sursa imaginii: https://www.bcucluj.ro/.../des.../biblioteca-%C3%AEn-imagini
